Am impresia ca, asa cum toata lumea se pricepe la fotbal si la politica, in ceea ce priveste cainii, toata lumea se pricepe la labradori.
Inca de cand am luat-o pe Lara, am inceput sa primesc sfaturi si avertizari: "Vezi ca labradorii sunt tare pofticiosi, sa nu se ingrase!", "Daca o tii in curte, o sa distruga toate florile, asa sunt labradorii astia!", "Nu trebuia sa iei labrador, astora le place apa", "Daca o scoti la plimbare, las-o sa miroasa pe jos, e caine de vanatoare, asa fac ei", "Las-o sa se joace, astia asa sunt ei, jucausi"...
Multa vreme vorbele astea mi-au ramas cumva in subconstient si de cate ori facea ceva din registrul de mai sus, ma gandeam ca asa o fi normal.
Probabil prin firea lor labradorii se lipesc de sufletul omului si ne fac sa-i privim ca pe niste copii si sa-i tratam ca atare. Ii rasfatam, isi fac de cap si atunci spunem ca asa e natura lor. In parte, este si ceva adevar la mijloc. Sunt caini sociabili, afectuosi, mari vanatori si iubitori de apa. Depinde insa numai de noi si de modul in care stim sa ne impunem regulile sa-i facem sa se comporte normal si acceptabil pentru lumea oamenilor. Iar pentru asta, labradorii sunt intr-adevar cei mai usor de invatat. Sunt atat de doritori sa-ti faca pe plac incat sunt in stare de aproape orice. Cu o singura conditie: sa li se spuna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu