Citeam o postare mai veche despre criteriile si motivele pentru care am cumparat un labrador si inevitabil am inceput sa fac comparatii intre socoteala de-acasa si cea din targ.
Socoteala de-acasa se baza pe mult optimism, cea din targ se bazeaza pe cerintele si conditiile din piata (ca sa folosesc un limbaj business de lemn).
Realitatea este ca un caine inseamna in primul rand o mare responsabilitate. Indiferent cat este el de bun, inteligent, iubitor, devotat sau jucaus, nu-ti este nici atat de prieten, partener de joaca sau companion in timpul liber, cat este o mare responsabilitate.
Esti responsabil pentru el oricand si intotdeauna, oriunde esti, orice ar face. Nu poti ridica din umeri spunand ca este doar un caine. Este cainele tau si suporti consecintele a tot ceea ce face: daca-si face nevoile in cele mai neinsipirate locuri, daca linge mana unui strain doar pentru ca ii este simpatic si strainul are alergie la caini sau pur si simplu nu se vrea balit pe degete. Daca fura jucaria unui copil din parc pentru ca vrea si el sa se joace, daca agita cainii de prin curti, daca stropeste pe cineva atunci cand se scutura dupa o balaceala si tot asa.
Este o responsabilitate continua si obositoare care nu isi primeste intotdeauna rasplata sau recunostinta pe care gandim c-am merita-o. Un caine trebuie hranit, plimbat, ingrijit pentru ca asa trebuie, pentru ca ni l-am dorit si l-am cumparat. Satisfactia nu sta in faptul ca da din coada cand te vede, ca te linge pe obraz, ca se uita in ochii tai ca la dumnezeu. Satisfactia este atunci cand doarme linistit la picioarele tale, atunci cand se pune cu burta in sus sa-l scarpini, atunci cand copiii tai se lumineaza la fata cand il vad sau chicotesc la ghidusiile pe care le face special pentru ei, atunci cand te urmareste la fiecare pas sau alearga catre tine manacand pamantul pentru a fi impreuna.
joi, 23 iunie 2011
joi, 16 iunie 2011
In caz de otravire
Din pacate, acesta nu este numai un articol informativ, este o relatare din experienta proprie. Sper sa va fie de folos, adica sa fiti avertizati, informati si atenti.
De multe ori, diversi binevoitori m-au atentionat prin parcuri sau in tarcurile pentru caini sa am grija la ce mananca Lara de pe jos, pentru ca ai lor catei s-au otravit cu insecticide sau alte substante dispersate prin dragul nostru oras impotriva diverselor oratanii invadatoare.
Recunosc ca de cele mai multe ori luam aceste avertismente oarecum in ras sau ca un pretext din partea respectivelor persoane pentru a deschide o discutie sau, pur si simplu, pentru a se plange de problemele lor.
Asta pana cand...fatalitate... nenorocirea a venit si-n curtea noastra sau, mai bine zis, intr-un parculet miniscul de peste drum de blocul nostru, unde nu prea calca nici oameni, nici caini si care, de regula, are poarta inchisa cu un lant. Mergeam acolo frecvent cu Lara tocmai din acest motiv.
De data aceasta, la un moment dat, Lara dispare din raza mea vizuala pentru mai multa vreme si cand m-am dus sa vad ce face, era cu capul indesat intr-un sac de hartie din care hapaia niste "delicatese". Pe sac scria mare OTRAVA contra sobolanilor. Nu stiu cat o fi mancat, dar doua bucati am vazut-o numai eu inghitind.
Fugi de urgenta cu ea la veterinar, care zice ca nu are ce sa-i faca, doar imi recomanda sa ii dau sa manance 4-5 albusuri de ou crude si sa bea saramura concentrata pentru a o face sa vomite si deci, sa elimine otrava. Important ca tratamentul asta sa-i fie administrat in maxim o ora de la ingerarea substantei, pentru ca altfel otrava incepe sa fie digerata si deci, absorbita in organism. Am facut intocmai.
A mancat albusurile fara probleme, la saramura a facut ceva nazuri si a trebuit sa i-o bag pe gat cu o seringa de plastic, dar pana la urma a vomitat si se pare ca a trecut prin aceasta experienta fara urmari negative.
Uimitor este ca a fost in permanenta vesela si energica asa cum este intotdeauna, a avut pofta de mancare tot timpul, deci nimic deosebit, in afara de sperietura noastra groaznica.
A fost suficienta aceasta sperietura pentru a hotari, in sfarsit, sa nu o mai lasam niciodata libera fara botnita. Poate este o masura drastica, dar este pentru binele ei (si al nostru).
De multe ori, diversi binevoitori m-au atentionat prin parcuri sau in tarcurile pentru caini sa am grija la ce mananca Lara de pe jos, pentru ca ai lor catei s-au otravit cu insecticide sau alte substante dispersate prin dragul nostru oras impotriva diverselor oratanii invadatoare.
Recunosc ca de cele mai multe ori luam aceste avertismente oarecum in ras sau ca un pretext din partea respectivelor persoane pentru a deschide o discutie sau, pur si simplu, pentru a se plange de problemele lor.
Asta pana cand...fatalitate... nenorocirea a venit si-n curtea noastra sau, mai bine zis, intr-un parculet miniscul de peste drum de blocul nostru, unde nu prea calca nici oameni, nici caini si care, de regula, are poarta inchisa cu un lant. Mergeam acolo frecvent cu Lara tocmai din acest motiv.
De data aceasta, la un moment dat, Lara dispare din raza mea vizuala pentru mai multa vreme si cand m-am dus sa vad ce face, era cu capul indesat intr-un sac de hartie din care hapaia niste "delicatese". Pe sac scria mare OTRAVA contra sobolanilor. Nu stiu cat o fi mancat, dar doua bucati am vazut-o numai eu inghitind.
Fugi de urgenta cu ea la veterinar, care zice ca nu are ce sa-i faca, doar imi recomanda sa ii dau sa manance 4-5 albusuri de ou crude si sa bea saramura concentrata pentru a o face sa vomite si deci, sa elimine otrava. Important ca tratamentul asta sa-i fie administrat in maxim o ora de la ingerarea substantei, pentru ca altfel otrava incepe sa fie digerata si deci, absorbita in organism. Am facut intocmai.
A mancat albusurile fara probleme, la saramura a facut ceva nazuri si a trebuit sa i-o bag pe gat cu o seringa de plastic, dar pana la urma a vomitat si se pare ca a trecut prin aceasta experienta fara urmari negative.
Uimitor este ca a fost in permanenta vesela si energica asa cum este intotdeauna, a avut pofta de mancare tot timpul, deci nimic deosebit, in afara de sperietura noastra groaznica.
A fost suficienta aceasta sperietura pentru a hotari, in sfarsit, sa nu o mai lasam niciodata libera fara botnita. Poate este o masura drastica, dar este pentru binele ei (si al nostru).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
